EuroVelo 2013 - ziua 1 (zborul catre Zurich)

            Cu un an si un pic inainte ne indreptam somnorosi spre aeroport, pe la 6 dimineata, cu destinatia Viena. De data aceasta, avionul care urma sa ne duca la Zurich pleca la ora 15, asa ca am decis sa imi permit sa ma odihnesc si sa las incarcarea hartilor traseelor zilnice pe telefon pentru dimineata. Din pacate, aplicatia de care eram foarte incantata (OruxMaps), mi-a rezervat o surpriza, astfel ca dupa cele 4 harti incarcate in seara precedenta, a refuzat total sa mai accepte vreuna. Dupa multe incercari si variante am ajuns la o alta aplicatie, pe care o aveam deja instalata (OSM Maps), am luat hartile aferente pe ultima suta de metri.

Abia am reusit sa fim gata la ora 12, cand a venit mama sa ne conduca spre aeroport. Cu asezatul bagajelor in masina astfel incat sa reusim sa mai incapem si noi, se facuse cam tarziu si traficul nu parea sa tina cu noi, insa am reusit sa ajungem in jur de ora 13 la aeroport. Aici am gasit 7 din cei 9 colegi de calatorie, ceilalti 2 fiind blocati in oras, in asteptarea unui autobuz (bicicletele lor deja ajunsesera insa). In timp ce ii asteptam ne-am infasurat bagajele in folie (am imperecheat cate 2 coburi) si am lasat bagajele, checkin-ul nostru fiind facut deja online. Bineinteles ca plimbarea prin aeroport cu 11 biciclete nu e cel mai usor lucru si puteti sa va imaginati ce uimiti erau oamenii din aeroport. 

Dupa ce in sfarsit au ajuns si ultimii 2 temerari, ne-am indreptat in graba spre controlul de securitate, unde am avut parte de cateva momente amuzante: de la pedalele lui Vlad (intrucat le luase in ultima clipa si nu mai aveau loc in bagajul de cala) si tigara electronica(o fi aratand a bomba sau arma alba? :P ), la cortul si pompa de bicicleta a lui Albert (a pastrat, din greseala, bagajul gresit pentru avion), la ciocanul lui Iulian (nu cred ca am inteles exact ce cauta acolo). Nu stiu exact prin ce minune, am fost lasati sa trecem (cu toate ca auzisem povesti de groaza referitor la strictetea controlului) si nu doar in

Romania, ci si mai apoi, in Germania (zborul fiind cu escala, la Berlin), unde am vazut in cutia de obiecte confiscate chiar niste imbusuri. Dupa 2 ore de plimbare prin aeroport si un pranz luat pe fuga, am plecat spre imbarcarea in cel de al doilea avion. Din locul in care asteptam, am putut remarca (unii cu groaza) remorcile care duceau bicicletele noastre de la un zbor la altul, claie peste gramada, in nici un caz vertical, asa cum indicau marcajele de pe cutii. Din fericire, asa cum aflam ceva mai tarziu, toate au ajuns in ordine, desi unele cutii au fost deschise sau putin avariate (zgariate).

Cu exceptia acestui mic incident, pot spune ca cei de la AirBerlin m-au cucerit: checkin-ul s-a facut foarte usor online, nu a fost nevoie de multa hartogaraie, avioanele sunt foarte curate, destul de spatioase, in timpul zborului se ofera mici atentii, cu toate ca este low cost (la zborul de dimineata am primit un sandwish, iar de data aceasta un snack si o bautura), iar echipajul este amabil si vorbeste foarte bine engleza. Recunosc ca pe mine m-au impresionat putin si monitoarele cu informatii generale despre zbor si conditii atmosferice.

In Zurich ne-a intampinat o vreme mohorata si rece pe care a trebuit s-o infruntam inca de la inceput, in timp ce ne-am reasamblat bicicletele afara. Desfacut folii, pus ghidonul, pus roata, umflat roti, pus pedale, alergam care mai de care de colo colo, cautand cand un cutter, cand o cheie sau un imbus. In final, dupa vre-o ora sau doua reusisem sa ne reconstruim calutii si sa-i mai si incarcam cu bagajele pregatite. In timp ce se puneau ultimele bagaje si se strangeau gunoaiele, am intrat in vorba cu un muncitor sarb (zona din aeroport in care ne aflam era in reconstructie), foarte amabil si dornic sa ne ajute, care ne-a explicat cum sa iesim din aeroport si ne-a spus cam in ce directie trebuie sa mergem pana la hotelul la care aveam rezervarea facuta. Folosind indicatiile date si GPS-ul de pe telefonul lui Vlad, am ajuns usor si relativ rapid la destinatie, admirand pe parcurs pistele de biciclete foarte bine facute, inclusiv pentru schimbat directia catre stanga. Zurich parea un oras frumos si linistit si foarte prietenos cu biciclistii, pe langa piste existand si numeroase parcari de biciclete foarte bine realizate. Adrenalina primei zile si asteptarile pentru zilele urmatoare, precum si frumosul oras, ne-au facut sa suportam mai usor vremea racoroasa si ploaia marunta care ne insotise inca de la aeroport. 

Eu si Vlad am avut rezervare la hotelul easyHotel, pe care l-am preferat pentru preturile mai mici si aspectul simplu, dar ingrijit (am platit 78eur pentru o camera dubla cu baie in camera), restul fiind cazati la un hotel aflat in apropiere. Receptionera, pe care o anuntasem ca ajungem tarziu, ne-a primit cu zambetul pe buze, ne-a indicat o camera la subsol unde ne-am lasat bicicletele si ne-a oferit detaliile de care aveam nevoie (accesul in hotel si in camere s-a facut pe baza unui cod si nu folosind o cheie sau cartela si am avut si acces la o retea wireless).

 Inca din prima zi am fost impresionata de amabilitatea oamenilor din aceste zone si in zilele urmatoare nu aveam sa fiu dezamagita.

Restul pozelor le puteti gasi in albumul de Picasa.

Un inceput de drum la sfarsit de calatorie

Am pornit anul trecut, 5 oameni, catre Viena unde ne astepta Dunarea sa ne conduca pana in tara, pana la Drobeta Turnu Severin. Anul acesta, un numar de 11 nebuni, am decis s-o intalnim inca de la izvoare si sa urmam maretul fluviu pe teritoriul german si austriac.

De trei zile am revenit oarecum brusc la viata normala, la cumparaturi facute in graba, la tramvaie aglomerate si trafic, la laptop si servici, dupa o zi si o noapte de calatorie, dupa un somn lung si fara vise, asa cum m-am obisnuit in ultima perioada. Si totusi nu regasesc sentimentul de anul trecut, acela de a ma trezi dimineata gandindu-ma printre ce lanuri voi mai pedala, cu ce oameni ne vom mai intalni sau cate dealuri avem de urcat. Totul a parut usor si normal, parca nici nu am plecat, amintirile din ultimele 10 zile revin usor si doar cand le caut, nu vin sa-mi bantuie fiecare moment, nu vin sa ma faca sa imi doresc o masina de teleportare pentru a le retrai. Si totusi cu fiecare clipa ce trece, cu fiecare persoana careia ii povestesc, tot ce a fost rau parca se cerne si raman numai lucrurile bune, raman momentele unice, chiar si cele care pe moment nu pareau asa. Acum parca tot ce am trait capata sens, itele se aleg din amestecatura de ganduri si sentimente stranse pe parcursul celor 12 zile si ma lasa sa le astern pe hartie, incet, savurand fiecare amintire care ramane in urma.

Pe scurt a fost cam asa: gasca mare de 11 oameni, peisaje sublime, cladiri marete, sate frumoase si pitoresti, oameni calzi cat pentru vremea de afara, momente frumoase de ras si voie buna cu prietenii colegi de drumetie, a fost si stres, au fost si nervi, a fost si multa ploaie si frig, au fost si momente de cautat pensiune printr-o ploaie torentiala si poposit la un german 100% acasa de ne era rusine sa pasim in casa uzi si murdari cum eram, a fost si o alergatura dupa tren cu trecut sinele de tren cu mastodontii dupa noi, au fost momente unice in care am dat peste romani in timp ce ne chinuiam sa comunicam in germana, a fost un balci la Regensburg, a fost un curcubeu dublu superb. Au fost multe si bune si rele, dar cu cat trece timpul cele rele dispar si ramane doar ce am avut de invatat si raman momentele frumoase, raman rasetele, ramane soarele care aparea din cand in cand dupa nori.

Am tinut un jurnal si zilele astea vreau sa-l transcriu pe un blog. O sa pun link catre Culinar, ca sa mi-l pot pune la semnatura.

Au fost si bune si rele, au fost peisaje frumoase si soare, a fost ploaie si mult frig, au fost rasete, a fost si stres, au fost multe si totusi intr-un fel au fost si prea putine, dar Dunarea e destul de mare sa spele amintirile rele si raman doar invataturile, clipele frumoase si energia pe care simteam ca o extrag din fiecare fir de iarba sau floricica.

Daca v-am starnit interesul, va astept zilele urmatoare sa cititi jurnalul unei cicloturiste incepatoare si visatoare incurabila si sper sa-mi scuzati haosul care sunt sigura ca inca domneste intre gandurile mele.